S-a născut cu doar două kilograme greutate. Mic la stat, dar genial la sfat, după cum avea să i se arate viața. Al patrulea copil al doamnei Maria Pascu, singurul din cea de-a doua casătorie. Tatăl, român, jumătatea sa, unguroaică, dar și cu ceva origini poloneze și slovace.
Pe la nouă ani s-a apucat de studiul pianului. Voia ceva sport, însă se aplecase, deja, și spre acordeon, olecuță de muzicuță, nai ori chitară. Apartament mic în Agnita, lume multă. Asculta radioul, își exersa vocea, citea enorm. Poate mai interesant era faptul că în spatele blocului organiza, la ceas de seară, cu prietenii, propria versiune a concursului ”Steaua fără nume”, presărată cu imitațiile sale: cânta, deja, în corul școlii și îi plăcea să-i surprindă pe toți cu vocea de soprană: ataca mai ales piesele soliștilor pop faimoși în epocă. ”Când eram mic, fascinația apartamentului de două camere în care locuiam șapte inși, mama, tata, bunica și patru copii era, pentru mine, radioul! Nu televizorul, pe care tata-l cumpărase în 1964 ca să vedem Olimpiada de la Tokyo, ci radioul mare cu lămpi și ochi magic. Eram vrăjit de felul în care se mișca, verde, în funcție de vocea ce venea din el. Ba chiar mă speriasem în 1967, după moartea lui Arghezi, când i-au dat vocea înregistrată, că o să iasă vocea din radio și o să vină la mine, noaptea”.
Iubea radioul pentru că-l lăsa să-și imagineze, nu-i oferea, precum televizorul, personajul gata preparat. ”Jucam toate personajele așa cum le vedeam eu. Ascultam <<Din muzica popoarelor>> și mă găseam în Senegal ori în Peru”. Dirija, în timp ce făcea teme, urcat pe scaun, marile orchestre ale lumii. Prindea muzica și actoria de la radio.
Spunea, peste tot, că ar fi vrut să fie fiul marelui handbalist Cristian Gațu. Iubea handbalul, așa că prin clasa a V-a a început sportul de pe semicerc, la o echipă de amatori. A uitat, pentru o repriză-două, de chitară. De fapt, au fost vreo cinci ani. Și-a dat seama că nu are înălțimea necesară , a coborât instrumentul muzical din dulap și a reînceput să învețe.
Era în liceu când s-a găsit cu Sanda și cu Elena Cârstea, trupa ”Trandafirii Negri” din Mediaș. Cele două, alături de Camelia Zoltan, l-au acceptat imediat. Vreme de doi ani, a cântat pe la nunți și alte festivități. Din banii adunați și-a cumpărat prima chitară acustică. A început să se descurce la tobe.
Tatăl e reticent, nu-l vrea la teatru, dar, după ce-l vede într-o scenetă la liceu, e de acord să meargă cu el la Tg. Mureș, la Facultatea ”Szentgyorgyi Istvan”. Pică, apoi, până să plece la oaste, lucrează ca strungar. În armată, găsește mai mulți pasionați de muzică, așa că fondează trupa ”Fundal”, cu Gyuri solist și toboșar.
Cea mai mare provocare? Să faci poante pe vremea lui Ceaușescu!
E descoperit de Radio Vacanța. E invitat să participe la concertele dedicate tinerilor și difuzat de acest post, întâlnindu-se cu Teo Peter, de la ”Compact” ori cu promotorul de muzică Andrei Partoș. Se mută la Cluj-Napoca, în 1984, fiind admis la ”Litere”, unde studiază româna, dar și limba lui Cervantes. Se alătură trupei de teatru, ”Ars Amatoria și Fiii”, cravașată de criticul literar Ion Vartic, ajunge la București, cu o adaptare a uneia dintre piesele lui Caragiale. Cei de la ”Divertis” îl văd și astfel începe una dintre cele mai frumoase perioade ale umorului nostru. E cooptat în lot, iar prima reprezentație comună are loc la Izvorul Mureșului, în Harghita. E greu să glumești în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, dar băieții sunt deștepți, poantele-s fine, se fac aluzii, pentru driblarea cenzurii. Umorul e umor, nu prea se trăiește din el, așa că în 1988, după terminarea facultății, trebuie să meargă să predea Limba și Literatura Română la o școală primară din Ulmu, în județul Călărași. Dar scena îl cheamă cu putere. ”Am plecat în noiembrie 1989 de acolo pentru că voiam să-mi văd de treaba asta a mea pe care o știam din copilărie, că o să fiu artist”. Directorul de acolo nu e de acord: ”Rămâi, Ioane, că ești dascăl!”. ”Nu, nu, eu sunt artist, trebuie să-mi fac menirea!”, venea răspunsul.
Imediat după Revoluție, în februarie 1990, susține primul concert solo, apoi ”Divertis” apare, pentru prima dată în istorie, la televiziunea națională. Fitilul fusese aprins, România post-comunistă auzea, din nou, poante de calitate, după Toma Caragiu ori Amza Pellea. Și-a tras formație, ”The Blue Workers”, a fondat ”Tempo Music”, prima casă de discuri independentă. La spectacolele ”divertișilor” de la final de an, de la ”Sala Palatului”, spectatorii veneau trași la patru ace, ceea ce spune multe. A plecat că colinde Europa la festivalurile de jaz, apoi, în 1993, a scos primul său album, ”Mixed Grill”, cu capodopera ”Țara arde, babele se piaptănă”. E viu, aleargă de colo până colo, joacă, înregistrează, cântă.