Este momentul în care o minge de fotbal ajunge la Cernăuți. Theodor V. Ștefanelli, istoric, poet și prozator român, cel care i-a fost coleg lui Mihai în cel de-al doilea an de liceu, nota, în ”Amintiri despre Eminescu”, 1914, pag.35: ”Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-mare (n.r. – din Cernăuți) și înaintea locuinței mele se întindea așa-numita toloacă (n.r. – un fel de maidan, teren liber neîngrădit) a orașului, unde studenții jucau adese în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea!”
„Din strada Cuciur Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde studenţii gimnazişti, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenţi şi calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «duşmani»”
George Călinescu, ”Viața lui Mihai Eminescu”, 1932
O mică paranteză Cernăuți este un loc încărcat de istorie pentru naționala de fotbal a României. După debutul din 8 iunie 1922, întâiul nostru joc, contra Iugoslaviei, la Belgrad, prima întâlnire, pe pământ... românesc, 1-1 cu Polonia, are loc la Cernăuți, în speptembrie, pe stadionul ”Maccabi”, pentru că pe atunci discutăm despre România Mare, ”Dodoloață”. În toamnă se adună 101 de ani de la acel moment istoric și peste 80 de când plângem. Am încheiat paranteza.
Interesant este faptul că în puținele certificate școlare rămase, la coloana ”Fahigkeiten”, adică la ”Dexterități”, calificativul din clasele primare era ”Sehr Gut”, adică ”Foarte bine”.
Cum făcea ”isprăvile nautice”?
Suntem prin 1866. Eminescu are 16 ani. Dorește să treacă Munții Carpați, să ajungă la Blaj. Mărșăluiește mult, un termen ce, chiar dacă pare forțat, e real. Peste 10 kilometri pe zi! ”Mergeam neoprit printre cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, până ajunsei în poală răcoroasă a munților”. Se spunea despre el că era un tip voinic, ”legat”, tare ca piatra. Vatra Dornei, Bistrița, Reghin, Târgu-Mureș, Târnăveni, Mediaș. E epidemie de holeră, drumul e extrem de greu. Merge fie pe jos, fie în căruțele țârgoveților. ”Zi de vară pân-în seară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că dorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia… Ascuns în maluri, dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu”.
Mihai Eminescu avea și ”isprăvi nautice”. Aproape de Blaj, Târnava Mare își dă binețe cu cea Mică, înainte de a se rostogoli în Mureș. Eminul avusese heleșteul de la Ipotești, unde învățase să înoate, apoi trecuse pe apa Prutului. Era un bun înotător, și, așa cum spunea George Călinescu, poseda ”voluptăți tritonice” (n.r. - Triton, o zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și coadă de pește).
În ”Eminescu la Blaj” (pag. 71-74, 1904), Ștefan Cacoveanu, cel care avea să-l găzduiască pe Calea Oțelului, descrie scene de necrezut. El (n.r. - Eminescu) făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar și a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea”.
