Blog de Casă: 'Pe Traian Vuia l-au înmormântat ca pe un câine, ca și cum nu avea pe nimeni!'

Pe 3 septembrie 1950, când Traian Vuia s-a înălțat la ceruri, de istă dată în sens propriu, nu figurat, primare în comuna Bujoru era un bețivan, stahanovist, montat acolo de noua orânduire pentru că fusese semi-ilegalist. Adică el se ascunsese, da’ nu-l căutase nimeni. Și comunistul ăsta notoriu fusese informat de către un țucălar de la cabinetul lui Petru Groza de decesul marelui om de știință, dar el, în a sa nemernicie, matol pesemne, uitase să-i anunțe familia. Așa că băieții de la București au înmormântat mintea cea luminată la ”Bellu” și asta a fost tot! Precum un câine, fără familie, fără ca cineva din ne-am să-i fie alături. ”Ca și cum era singur pe lume”, aveau să se plângă, peste ani, rubedeniile. Pionierul aviației mondiale fusese uitat și părăsit de toți. Scuze, nu chiar de toți...

Traian a plecat în viață în 1872, în Surducu Mic, parte a fostei comune Bujoru, în Timișul de azi. A ajuns la Liceul Romano-Catolic din Lugoj și s-a atașat de familia lui Coriolan Brediceanu, avocat român de aleasă ținută, omul care-i va fi precum un al doilea tată, cel care-l va sfătui, mereu, și-l va încuraja.

Ăst mic e topit după mecanica aplicată și e atras de fizică. Dacă ar putea, ar înălța, non-stop, zmeie. Are 14 ani când construiește unele, le ’nalță în văzduh, apoi, cu un creion, notează ce n-a mers și lucrează la ele pentru a le perfecționa. La 16 ani nu se mai mulțumește doar să dea cât mai multă sfoară aparatului: încearcă să explice ce se petrece în jurul zmeului, forțele care acționează atât la lansarea sa, cât și la menținerea în aer, cum de stă în echilibru, cum domolim vântul, cum bat curenții de aer. ”Vreau să înțeleg zborul!”, îi spune, franc, unui profesor și acesta scapă arătătorul din mână. Mai are rost să amintim că termină ”Romano-Catolic” având calificativul ”eminent”?

La 20 de ani, e la Politehnica din Budapesta. La ”Mecanică”, la seral. Dar viața e scumpă, n-are bani, așa că se înscrie la Drept, apoi practică în birourile de avocatură din Banat ca să-și poată asigura partea materială. La 6 mai 1901, Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: ”Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”. I se prezice o carieră frumoasă în domeniu, dar e clar că tânărul se gândește la zbor iar mare parte din studenția sa e deviată de la adevăratele idealuri.

Revine, acasă, de ist dată la Lugoj. Revine și obsesia. E vara lui 1901 când notează că ar vrea să construiască un aparat botezat ”aeroplan-automobil”. Nu are bani, nimeni nu-l ajută. Decide să plece spre Paris. E iulie 1902. Gândește că aici va găsi comunitatea celor pasionați de aerostate, nu se poate să nu afle sprijin! Zbuf! Se lovește de un zid. ”Nu există o mașină zburătoare cu o densitate mai mare ca a aerului care să poată plana”, aude peste tot. Victor Tatin, băiatul care la 1879 zămislise un aeroplan experimental, spune că e de partea sa, dar că-i lipsește un motor și, în aceste condițiuni... Pe 16 februarie 1903, Vuia e în aula cea mare a faimoasei Academii de Științe din ”Orașul Luminilor”. Face o prezentare de excepție. Degeba! Acesta este răspunsul sec: ”Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”.

Nu reușesc să-i taie elanul. Pe 17 august, același an, 1903, merge și obține brevet pentru ”aeroplanul-automobil”. Anul următor, face același lucru, dar în Marea Britanie. Avocatul acesta e extrem de ambițios, pare că nimic nu-i poate sta în cale! Din toamna lui 1904 trebăluiește la un motor. Partea mecanică e gătată în februarie 1905. Aparatul e gata în decembrie. E botezat ”Vuia I” și e poreclit ”Liliacul”, după forma sa. Greutate totală - 250 de kilograme. Face ”antrenamente” toată iarna.

Și vine 18 martie 1906. O tarla de lângă Montesson, pe lângă Paris. Aparatul de zbor construit de Traian Vuia se desprinde de la sol. După o accelerare de 50 de metri, ”Liliacul” s-a săltat la aproape un metru, a zburat așa cale de 12 pași sănătoși de bărbat, apoi elicea s-a oprit, poate și din cauza vântului turbat ce bătea din lateral, pesemne invidiso pe muritori. Azi, totul pare ceva de matineu. Cu 115 ani înainte, erau, vorba lui Stefan Zweig, câteva ore astrale ale Omenirii.

 

 

Inexplicabil, comunitatea internațională nu e pregătită să accepte aparatul ”Vuia I” ca fiind primul aeroplan autopropulsat din istorie. Inventatorul ”miroase” asta: ”Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, avea să spună. Vuia era prea mic pentru o bătălie atât de mare. La 19 august 1906 se înălța din nou, de istă dată mult mai semeț: cale de 20 de metri, la o ridicătură de peste doi metri și jumătate. Iarăși era ignorat! Și, peste tot, apărea că Santos-Dumont, un franțuz, a spart gheața, deși el reușise acest lucru la 13 septembrie.

Așa cum se obișnuise, Vuia n-a abandonat proiectul. Din contră, a tras și mai abitir. ”Vuia 1” a devenit ”Vuia 1 bis”, apoi, pentru că a apărut un motor nou, de 24 cai-putere, s-a transformat în ”Vuia 2”. La 17 iulie 1907, la Bagatelle, a zburat cu el cale de 60 de metri, dar l-a deteriorat la aterizare. A organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, a conceput – alături de Marcel Yvonneau – câteva modele originale de elicoptere (1918 și 1922, cu aripi rotative, cârmă de direcție și stabilizator orizontal, testate pe aerodromurile de la Juvissy ori de la Issy-les-Moulineaux). Cei de la Paris și-au dat seama de valoare ideilor sale, așa că le-au publicat în ”La Technique Aeronautique” și în ”L’Atmosphere”. A brevetat un generator cu aburi, utilizat, mai apoi, de multe state în perioada interbelică. După câțiva ani de ”probă”, francezii l-au ”adoptat”. Avea să lucreze, în timpul Primului Război Mondial pentru armata din Hexagon, în cadrul Serviciului de Invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaților de naționalitate română din rândul armatei austro-ungare. A fondat, în primăvara lui 1918, Comitetul Național Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu Patria Mumă. La Paris, și-a strâns compatrioții și, dimpreună, au organizat aniversarea a 70 de ani de la Revoluția de la 1848. După terminarea primei mari conflagrații mondiale avea să călătorească în România doar de două ori – în 1932 și 1934. Apoi se așternea liniștea. Până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Vuia făcea parte din Mișcarea de Rezistență din Franța. Apoi, din nou, tăcere.

 

 Acum pleacă la drum o povestioară interesantă. Comuniștii ajung la putere după 1945 în țara noastră. Petru Groza preia frâiele. Se știa cu Vuia de multă vreme, din 1905. Deși oare greu de crezut, începe să se intereseze de el. Documentul ce certifică acest lucru există la Arhivele Naționale, și poate fi accesat. Pe 28 iulie 1953, Petru Groza merge la Academia R.P.R. Aici se întâlnește, în cabinetul președintelui Traian Săvulescu, cu reprezentanții instituției. Dosarul cu stenograma e măricel, are 52 de pagini. Nu vom prezent decât aspectele cu adevărat importante. La prima vedere, rândurile următoare pot părea plictisitoare. Rogu-vă să le citiți! Veți rămâne, probabil, umiți, la modul plăcut, despre cum pomenea Groza de Traian Vuia.

Continuarea e și mai interesantă, Groza afirmînd că el a stăruit pe lângă oficialități să-l repatrieze pe Vuia!

 

Traian Vuia decedează la București, pe 3 septembrie 1950. Grație stăruințelor lui Petru Groza prinsese în țară, ultimii ani. A fost înmormântat fără familie. Pentru că nu a putut crede că nu a avut pe nimeni, liderul comunist a venit în comuna natală a acestuia. ”S-a oprit lângă o fântână și a întrebat un localnic despre Traian Vuia și despre rubedeniile lui”, povestea o femeia din sat. ”S-a zis că a făcut scandal mare la București pentru că cei de acolo nu s-au îngrijit ca vestea să ajungă cum trebuie acasă la el”, a mai spus femeia.